Venirea unei broaște țestoase pentru a-și depune ouăle în nisipul de pe malul oceanului naște o dramă pe plaja din Mirissa

– Au venit două „chilli girls„, mi-a spus gazda de de cum am intrat în curte.
– Două ce?
– Două chilli girls, îmi spune unindu-și degetul mare, arătătorul și mijociul pentru a le duce în dreptul buzele și a rosti un „muah” zgomotos ce nu lasă niciun loc de interpretare: cele 2 fete trebuie să fie la fel de aprinse și hot precum ardeiul iute pe care-l îndrăgesc toți locuitorii din Șri Lanka. Îmi spune că sunt plecate în recunoaștere pe plajă și că se vor întoarce în curând.

Apoi îmi arată pe telefon rezervarea facută pe booking pentru două persoane din… Chile. Mi le și închipuiam arătând ca niște indience din Anzi sau măcar cu ceva trăsături care să amintească de sângele nativilor din America de Sud. La nici două minute după ce Madhu m-a părăsit aud poarta zdrângănind, probabil că sunt chiliencele și că nu au învățat încă tainele manevrării ei. Așa este, doar că în fața mea sunt două fete pe care dacă le-aș vedea pe stradă în România nici prin gând nu mi-ar trece că nu-mi sunt conaționale. Nici măcar ceva hispanic nu reușesc să identific pe chipurile lor. Mă gândesc că nu e momentul să le instruiesc cum se deschide poartă fără zgomot și hărmălaie, ne prezentăm, în clipa următoare le uit numele, cum probabil și ele l-au uitat imediat pe al meu, aflu că lucrează în Santiago de Chile, dar că nu locuiesc în capitală și ne retragem fiecare pe la camerele lui. Mă întind în pat și adorm aproape instantaneu.
Sunt trezit de niște zgomote puternice: e aproape 12 noaptea și chiliencele au reușit cu greu să deschidă poarta. Le văd umbrele strecurându-se pe lângă fereastra mea și odată cu ele a plecat și somnul meu să se odihnească prin patul altcuiva.

Și cum nu era nicio șansă să-l conving să se reîntoarcă mi-am pus un tricou pe mine și am plecat să hălăiduesc pe plajă. Acolo am aruncat o privire, două la petrecerea care se desfăsura în restaurantul transformat în clubul de noapte al Mirissa-ei pentru ziua respectivă din săptămână și am pornit să-mi fac cele două parcurgeri dus-întors de-a lungul plajei din nopțile mele fără somn. La nici 150 de metri , la doi metri de apa oceanului zăresc o broască țestoasă ieșită din mare. Nu poate fi decât un motiv prezența ei acolo: a venit să-ți depună ouăle. Știu că nu trebuie deranajată, că flash-urile o pot speria, dar neputând-o filma pe întuneric, mă deplasez suficient de mult în spatele ei asfel încât să o pot lumina cu cu telefonul, fiind atent ca să pot închide imediat ce aș observa că ea ar da vreun semn de schimbare a direcției de mers.

De pe un scaun din localul părăsit de mine se desprinde un bărbos mai înalt cu vreo 10 cm ca mine și pe un ton de bunic îmi spune că nu e bine să folosesc blitz-ul că sperii țestoasa. Știam și eu asta, nu am ce nega, chiar dacă am folosit lumina într-un mod foarte atent.
……………….
……………….
……………….

Ne așezăm amândoi pe un pat de plajă din lemn ca să privim cum țestoasa își sapă groapa, depunde ouăle și apoi le acoperă cu nisip. Îl cheamă Borg, locuiește pe plajă dacă am înțeles bine și îmi oferă să beau din sticla lui. Îl refuz spunându-i că nu am de-a face cu băutura, dar nu pot să nu accept invitația de asculta împreună la căști muzica din telefonului, mai ales că fumul din țigara lui era dus de ușoara briză a mării spre cealaltă parte.
……………….
……………….
……………….

– Tu îmi zici mie să nu „dau flash-uri”, mie, un băiat născut în Șri Lanka? îl apostrofează unul din cei trei băieți veniți din barul din apropiere în timp ce își îndreaptă mâna dreaptă spre Borg, atingându-i pieptul cu vârful degetului arătător.
– Tu îmi spui ce trebuie să fac când văd o broască țestoasă venită la mal ca să-și depună ouăle, mie, care am crescut în Șri Lanka și care iubesc animalele? continuă el, punând încă o dată vârful defetului arătător de la mâna dreaptă pe pieptul lui Borg.

Este prima dată când asist la o confruntare dintre un localnic și un turist și asta este ceva de nemaivăzut într-o țară în care o posibilă neînțelegere se încheie cu un zâmbet încă de cum cei doi și-au dat seama că ceva este nelalocul lui. Inclusiv atunci când un șofer așteaptă cuminte, fără a claxona (e drept că se claxonează imens de mult în țara asta, dar asta o fac din considerente practice, de cele mai multe ori preventiv, când sunt în mișcare, nu din furie sau frustrare) și fără a forța motorul timp de 10-30 de secunde până când turistul, cu căștile în urechi, își dă seama că merge pe mijlocul străzii.

Iar din punct de vedere al autorităților de multe ori m-am gândit că dacă i se întâmplă ceva rău (un act de violență) unui turist atunci poliția locală ar fi în stare, pentru a identifica făptașii, să-i bată pe toți din oraș cu excepția primarului și a rudelor sale. Iar dacă nici așa nu s-ar rezolva cazul atunci ar veni poliția de la nivel central care l-ar bate și pe primar cu tot neamul său.

Observ toate acestea în timp ce fotografiez și filmez retragerea broaștei țestoase către ocean alături de cei 2 bărbați mai mici de statură, dar bine făcuți, cu alură și accent hispanic. Observ că unul din cei trei angajați a barului a dispărut când a început conflictul …

Există vreun „va urma” dacă inviți la masă o rusoaică superbă, întârzii 25 minute, iar la final constați că în buzunar ai bani cât să-ți plătești doar partea ta?

Tania a absolvit Institul Politehnic din Moscova. Cu excepția primului an din viață, a locuit într-un oraș din Siberia, apoi a studiat 6 ani ]n capitala Rusiei, iar după terminarea facultății s-a întors în orașul natal unde a găsit un loc de muncă în domeniu. Este cercetător în această firmă de 4 ani, primește rezultatele și diagramele funcționării echipamentelor aflate în testare, urmând ca ea să identifice și să elaboreze template-uri/șabloane după care să fie optimizate procesele de producție.

Și fiindcă în Siberia într-o anumită perioadă a anului e foarte frig, de prin octombrie-noiembrie anumitor angajați li se permite să nu se mai deplaseze la serviciu, urmând a lucra de acasă, comunicând prin email. Așa că Taniei i-a încolțit repede un gând: acel birou de acasă s-ar putea foarte ușor muta intr-o țară călduroasă. Și astfel, în timp ce iarna sora ei se bucura de temperatura de -35 de grade în Siberia, iar tatăl lor, mai puțin norocos fiindcă fusese detașat cu serviciul ceva mai la nord, beneficia de -51 grade Celsius, Tania suferea de căldură de aproape 2 ani prin diverse țări tropicale/ecuatoriale.

A vizitat peste 30 de țari, dar peste jumătate din timp și l-a petrecut în Șri Lanka. Am întâlnit-o prima dată acum 2 ani într-un hostel din Hikaduwa, am schimbat câteva vorbe când am mers cu ea și altă fată la plajă, ne-am adăugat în facebook și instagram, iar ea s-a întors în locul ei preferat, Mirissa. Mirissa mi s-a părut locul cel mai potrivit pentru prima parte a proiectului meu, așa că de cum am ajuns în Șri Lanka am pornit glonț către această mică stațiune din sudul țării în formă de pară și pasul oarecum logic a fost să o întâlnesc oarecum, dar și puțin probabil întâmplător pe plajă dupa vreo 2 zile. După alte vreo 3 zile am invitat-o să luăm prânzul împreună. De fapt nu e prea clar cine pe cine a invitat, dar ținând cont că atunci când am însoțit-o într-o dimineață în ritualul ei zilnic de a inota în ocean înainte de micul dejun i-am spus că pentru mine, ca vegetarian, îmi este greu să găsesc un restaurant cu mâncare bună, iar ea mi-a făcut o recomandare care, spunea ea, mă va încânta.

Dacă aș fi să clasific localurile din Mirissa le-aș împărți în 5 mari categorii:

1. Localurile cu mesele împânzite pe plajă, fiecare cu masa lui aproape de malul oceanului pe care sunt expuse diferite feluri de pești (dorade, pisici de mare șamd), homari, crabi, languste, caracatițe și alte „fructe de mare” și unde câte 2-3 angajați încearcă trecătorii să se oprească și să aleagă din exponate pentru fi serviți cu asemenea delicatese la un preț și calitate mult superioară oricărui oraș din Europa sau Statele Unite. Fiecare masă este iluminată de o lumânare închisă într-o cutie de sticlă pentru a o proteja focul acesteia de vântul care ar putea-o stinge. Poți întâlni mai ales ruși, vest-europeni de toate felurile (englezii fiind predominanți), australieni, ceva americani, uneori alți asiatici. „Terasele” se „deschid” cu puțin înainte de apusul soarelui inlocuind paturile de plajă (șezlongurile) și rămân până la miezul nopții. Mai toți angajații sunt toți băieți firavi, poate că media de greutate este sub 65 de kg, cu fețe luminoase și zâmbet larg și probabil că în fișa postului mulți din ei au inclusă condiția să aibă părul lung pentru a li se da o aură sălbatică și pentru a atrage, mai ales, turistele occidentale (englezoiace, nemțoaice, includem aici și australience) si mai puțin rusoaicele care se pare că sunt mai puțin „open mind”, cei răutăcioși chiar ar putea să le catalogheze cam rasiste din punctul de vedere al ralațiilor amoroase cu localnicii.
Tot în cadrul acestei categorii aș cuprinde și unele restaurante din localitate amplasate în anumite grădini, cu trotuare întortocheate, multe lumini și floră tropicală care sunt, la fel ca și cele de pe plajă un loc nu numai de servit masa ci si de destindere, de stat la povești într-un cadru feeric.

2. Restaurantele bine îngrijite din localitate care au doar un spațiu strict pentru mese au drept clienți aceleași categorii de persoane ca și cele din prima categorie care fie pentru că nu-și permit tot sejurul să servească cina pe plajă, fie vor să diversifice cât mai mult aceste locuri. Tot aici vin și tineri occidentalali care locuiesc în hosteluri pentru a socializa. Se stă și la taclale, dar parcă e totuși altceva. 🙂

3. Localuri strict pentru masă pentru persoanele cu buget redus, amenajate pe un fost spațiu care nu a fost gândit din start pentru așa ceva, îngramădite, în care iei masa și apoi o tai în viteză. De multe ori porțiile pot fi la fel de mici ca și prețurile și poți avea surprize. Am cerut o supă și mi s-a adus o apă fiartă în care au fost puse căteva plante peste apa încălzită. Practic procesul de fabricație nu a diferit aproape deloc cu cel de realizare a unui ceai.

………………………………………………………….
………………………………………………………….
………………………………………………………….

Sfidarea oceanului și pedeapsa aricilor de mare

Eram de câteva zile în Mirissa, singurul loc din Șri Lanka unde poți face o călatorie cu vaporul pentru a vedea balene de la mică distanța și raiul petrecerilor de pe litoralul acestei insule în formă de pară din Oceanul Atlantic, numită uneori și lacrima Indiei. În timp trupul meu se acomoda cu căldura mintea îmi zburda spre găsirea unor noi locuri deosebite în care să fac primele transmisii în direct pentru concursul meu din cadrul proiectului de promovarea a primei mele cărți, „Dintele lui Buddha”.

Apusurile de soare sunt extraordinare aici, nu în fiecare zi prinzi unul reușit, dar e clar că ele vor fi cuprinse de la început în live-uri chiar dacă diferența de fus orar va face ca grandioasul eveniment de la ora 18:00 din Șri Lanka să „se întâmple” în mijlocul zilei din România, moment nu prea propice pentru a avea o audiență cât de cât bună. Doar dacă aceste minute nu vor fi decretate de interes național, anagajatorii fiind obligați prin lege să ofere pauză de lucru, iar școlile să se sincronizeze în privința pauzei mari.

Seara paturile pliante din dreptul localurilor fac loc meselor iluminate fiecare de câte o lumânare. Fiecare restaurant are o masă pe care expun pești de diferite feluri (dorade, pisici de mare, nu mă pricep și nici nu am studiat, sunt vegetarian), creveți, crabi, homari, languste și o mulțime de alte feluri de fructe de mare lângă care doi, trei angajați  încearcă să oprească trecătorii pentru a-i convinge să ia masă în locul în care să consumă cele mai bune produse marine din cel mai bun restaurant de pe plajă.

Petrecerile mult lăudate se fac în fiecare seară într-un singur local, prin rotație. Toate sunt draguțe, dar locul de dans este foarte mic, ringul de dans cu podea făcută de mâna omului se extinde mai totdeauna cu nisipul plajei. Nu există etichetă, mai toți băieții vin în pantaloni scurți, cu un tricou ieftin și în șlapi. Fetele… majoritatea cam la fel. Pentru turiști nu există preț de intrare sau condiționarea de a cumpăra de o valoare minimă, dar băieții de prin partea locului trebuie să plătească o taxă de intrare, primind, uneori o brățară de care sunt verificați foarte strict, cu priviri dure, de către agenții de pază. Se bea moderat și se consumă nemăsurat marijuana, aproape oriunde m-aș așeza mă trezesc lovit de aceste miasme care îmi evocă amintiri din copilărie cu culturile de cânepă din satul meu natal.

În partea stângă a plajei principale se află o insuliță pe care orice turist se simte dator să o exploreze de câteva ori în timpul sejurului. Dar ceea ce foarte puțini ajung să afle, de multe ori nici aceia care stau cu săptămânile sau chiar lunile prin aceste locuri e că la marginea cea mai depărtată de țărm, pe pietrele lovite zgomotos de valuri, poți descoperi „peștii săltăreți” (așa i-am denumit eu), pești care ies din apă și sar pe stânci arcuindu-se cu aproape întreg trupul lor în niște mișcări ce mă transpun imediat în mirifica lume a filmelor de animație realizate acum zeci de ani. Privirea lor mă duce cu imaginația cu zeci sau sute de milioane de ani timpurile trecute când primul pește s-a hotărât să iasă din zona lui de confort marin ca să exploreze tărmurile, devenind strămoșului unei noi lumi și a actualei civilizații umane.

Ar mai fi un live de la mersul pentru a vedea balenele, poate și snorkeling, deși parcă nu mi-aș cam băga telefonul meu în apă pentru a imortaliza momentul când voi înota cu broaștele țestoase și cu peștii pe fundul oceanului, dar sunt doar șase locuri din cele 101 propuse. Privirea mi s-a oprit asupra imensei stânci din partea dreaptă, ca un fel de insulă complementară a celei din stănga, dezgolită de orice fel de pămînt și, implicit, de vegetație. Trebuie neapărat să ajung pe ea ca să văd înainte ce priveliște îmi oferă, mai ales că ar putea fi ceva inedit, niciodată nu am vazut pe nimeni să intre prin apă în zona ei, darmite să ajungă pe ea.

În timp ce mergeam cu picioarele prin apa, chiar înainte de a mă apropia de stâncă oceanul îmi trimite către mine pe o placă de surf o frumoasă rusoaică care îmi zâmbește de parcă ne-am cunoaște. Și chiar ne cunoaștem, și ieri dimineață când mă plimbam pe plaja aproape pustie, am zărit-o facând câteva mișcări de gimnastică, mi-a surprins imediat privirea de o clipă și mi-a zâmbit și atunci, prefăcându-se usor jenată de acel moment.

Această întâlnire m-a pus pe ganduri: în zonă sunt valuri puternice, iar drumul către stâncă este presărat de o mulțime de pietre de care m-aș putea lovi dacă valurile m-ar dezechilibra. Totuși stânca mare face un scut impotriva acestora, fragmentându-le foarte mult forța, deci riscurile ar trebui să fie inexistente. Ah, și rusoaica este V., acum două seri, pe cănd stateam cu Tania la o masă și lucram amândoi la proiectele noastre, eu la laptopul meu, ea la apple-ul ei, fiecare după buget, V. a venit la masa noastră și au început amândouă să vorbească într-o rusgleză, limbă pe care nu o cunosc, repetiția cuvântului party la V. mă făcea să cred că ea dorea să aibă companie la petrecere, iar răspunsul cu „rabota” îmi sugera refuzul Taniei pe motiv de că are de lucru. Deci mi-a zâmbit pentru că deja ne cunoșteam, nu pentru că sunt marele macho de pe plaja din Mirissa.
Dar gândurile nu pot zbura prea mult când omul este are ceva de făcut și este hotărât să-și împlinească planul.

Pornesc spre stâncă, însă de la primii pași observ că sunt arici de mare prin apă. Nu e nicio problemă atăt timp cât pot păși printre ei. Pe măsură ce înaintez printre și pe pietre observ că aricii de mare se înmulțesc, dar atât timp cât îmi pot strecura picioarele printre ei și pot rezista forței valurilor, forță mult estompată de stânca din față. Undeva pe la trei sferturi nu se mai poate înainta, aricii de mare ocupă aproape întreg fundul mării, așa că am decis să mă întorc. Doar că acum am o problema ca toți cei care se gândesc doar cum să-și atingă și nu cum să se retragă dacă acesta nu poate fi atins: e mai dificil să îți menții echilibrul pe pietrele lunecoase când valurile vin din spate și, „în plus” nu ai vederea lor continuă pentru a planifica pauze înainte de venirea lor.

Și ceea ce putea să se întâmple până la urma s-a întâmplat…

………………………………………………
………………………………………………
………………………………………………

Autobuzul pe ruta aeroport Negombo – Colombo a devenit autobuzul meu privat. That is the Spirit! Spirit of Sri Lanka!

În sfârșit am revenit în Șri Lanka! Am coborât din avion în Negombo, am trecut de punctul de control al pașapoartelor unde, după aplicarea vizei, funcționarul mi-a zâmbit cum numai oamenii din această parte a lumii știu să zâmbească, am schimbat 200 de euro la una din casele de schimb valutar care aveau toate același curs, mi-am achiziționat un SIM cu câteva minute internaționale, mai multe naționale plus 9Gb acces la internet (4Gb ziua, 5Gb noaptea) și, înainte de a părăsi aeroportul am căutat să iau contact încă de pe aici cu spiritul Șri Lankăi.

Am vizitat niște magazine, am căscat gura la hostess-ele îmbrăcate în Crăciunițe și la mai toți oamenii din jur, am intrat într-o patiserie cu puține opțiuni mai mult de curiozitate și într-o toaletă de nevoie, iar în final m-am așezat pentru 20 minute pentru a urmări împreună cu localnicii adormiți pe scaune programul tv de pe niște ecrane de mărime obișnuite.

Aeroport Negombo

M-am bucurat, însă fără a fi uimit, că 2 dintre cele 3 clipuri vizualizate erau deja în play list-ul meu de pe youtube, una dintre ele fiind favorita mea, ilustrând prin optimismul și candoarea muzicii și coregrafiei cel mai bine spiritul majorității oamenilor din Șri Lanka.

Când am simțit că m-am încărcat suficient de mult cu energia acestor locuri și oameni am pornit spre ieșire unde un funcționar în uniformă, văzându-mă dezorientat a trimis pe cineva să mă conducă până într-un punct de unde se putea vedea stația de autobuz. Imediat am fost luat în primire și tracasat de un tânăr localnic care s-a oferit să mă ducă cu taxi-ul oriunde doresc în Șri Lanka. Prețul pentru destinația mea coboară fulminant pe măsură ce timpul trece și distanța față de statia de autobuz se micșorează. Nu reușesc să văd autobuzul, dar zăresc o persoană mai matură cu ochelari care mă studiază, părând a dori să mă ajute, dar nu înainte de a se asigura că sunt total dezinteresat de serviciile de transport ale băiatului de lângă mine. Așa că imediat ce mă apropii de el îmi face semn să mă așez și astfel aflu că autobuzul pe ruta Negombo-Colombo este de fapt microbuzul aflat la nici 5 metri în fața mea, pe geam avănd o placă cu numărul de linie.

Calatori aeroport capitala
Calatori aeroport capitala

Mă așez pe pe partea stângă, pe rândul cu un singur scauna și încerc să leg o banală conversație cu un cuplu, probabil soț și soție, aflat pe scaunele din partea dreaptă atât din dorința de a profita de ocazia de a discuta cu oameni obișnuiți cât și din considentul mult mai pragmatic de a nu adormi, în ultimele 60 de ore am avut parte de maxim 6 ore de somn, noaptea de dinainte fiindu-mi compromisă de arhitectul sud-african Siya din camera mea de la hostelul din Dubai care a ținut ca sunetul notificărilor din smartphone-ul lui să poată fi auzit dn blocul de vis-a-vis. Și cum primea câte una la 10-15 minute…

Marius Apetrei Negombo Colombo

Nu am timp prea mult de conversație cu aceștia fiindcă înainte de plecare taxatorul îmi oferă locul nababului, loc situat în față, în partea stângă, clar departajat de restul rândurilor din spate. După înfățișare era evident că sunt singurul turist din microbuz și că dorește să fiu privilegiat și de a avea o experiență deosebită încă din primele ore în care le vizitez țara. La fel și șoferul este foarte prietenos: văzând că fac fotografii aprinde luminile la fiecare oprire, ba chiar o prelungește până se asigură că am terminat de pozat și filmat, iar la un moment dat îmi oferă mâncarea lui. Sunt vegetarian, nu șiu ce este în caserola lui în care-și bagă degetele din când în când așa că mă văd nevoit să îl refuz.

După peste o oră si 20 min necesare parcurgerii acelui drum de 29 de km, ne oprim și mă pregătesc să cobor printre ultimii, oferindu-le 500 de rupii pentru confortul și extraserviciile oferite, presupunând că în mod normal prețul ar trebui să fie în jur de 50-100 de rupii.

Brusc taxatorul are o sclipire în ochi ca o reflexie a uui gând ce tocmai i-a străfulgerat mintea.
– Un mergeți, Sir?
– La gară, doresc să iau trenul spre Mirissa.
– Trebuie să rămîneți în autobuz, Sir! spune el proțăpindu-se în fața mea în timp ce coboră ultimii 4 localnici și șoferul asista pasiv la discuție în partea mea dreaptă.
– Să mergem îi zice acesta șoferului inchizând ușa și acesta a pornit microbuzul în ritm șrilankez.

Deja îmi treceau prin minte toate poveștile cu turiștii jefuiți, bătuți și omorâți prin Mexic, Brazilia & Co când au rămas singuri în autobuz la capăt de linie, aveam grijă să nu stau cu spatele la vreunul dintre ei și eram pregătit să-mi vând scump pielea: un pumn în figura șoferului și un picior în ceafa taxatorului (că era mai mititel și am elongatia bună) erau atent plănuite dacă ar veni vremea aceea.

După un km de mers am ajuns cu bine în fața gării din Colombo, au deschis ușa și au arătat cu mâna spre trenuri scoțînd interjecții de tipul „Eeeeee!!!! Este??? Esteeeee!!!”, iar eu am răsuflat relaxat. Au ținut să precizeze că mă mai costă totul 800 de rupii, iar prima mea tendință a fost să negociez. Clar deja eram de-al locului. Dar pentru 800 de rupii șrilankeze cu totul, mai puțin de 4 euro la cursul oficial… parcă cred că a meritat  toată povestea.

Gara Colombo
Peron gară Colombo

Și poate că aici s-ar fi încheiat totul ce merita povestit dacă în gară nu m-aș fi întâlnit cu acel cuplu din autobuz. Pe el îl cheamă Osman, e din Galle, o regiune în care pot fi întâniți frecvent mulți musulmani. Soția lui este îmbracată într-o rochie de simplă de pânză care îi lasă dezvelite brațele, iar parul ei lung și negru îi coboară liber peste umeri și tocmai s-a întors din Arabia Saudită unde și-a vizitat fratele care lucrează acolo. Îmi arată pozele cu membrii familiei lor, cu peisaje din zona în care locuiesc, mă invită să îi vizitez, îl învăț pe el cum să acceseze Google Maps (dispăruse shortcut-ul de pe ecranul principal), schimbăm numere de telefon. Mă uit la biletele lor, costă 110 rupii (55eurocenți) față de al meu de 220 rupii, mă mir de diferență, ei vor coborî înaintea mea, dar nu cu mult timp înainte. Când sosește trenul, ei se despart de mine spunându-mi să mă duc mai în față, unde sunt vagoanele de clasa a II-a, vagoane cu locuri foarte bune, ei având bilete la clasa a III-a.

Bilet tren Sri Lanka Colombo Mirissa
Bilet tren din Sri Lanka, ruta Colombo-Mirissa
Fast food traditional in tren
Fast food traditional în tren

După 4 zile, în seara zilei de 24 decembrie observ că am 5 apeluri pierdute de la Osman. Nu-l sun înapoi, iar pe 25 dimineața văd alt apel pierdut. Așa că îl apelez gândindu-mă cum să-l refuz/amân politicos dacă mă va invita la el. Îmi răspunde urându-mi „Happy Christmas”, scuzându-se că nu poate vorbi mai mult, fiind în drum spre serviciu.

Și astfel, într-o țară majoritar buddhistă, musulmanul Osman a fost singura persoană din viața mea care mi-a urat prin viu grai „Crăciun Fericit” la una dintre cele 2 mari sărbători ale religiei în care m-am născut.

Sri Lanka

Informații utile pentru cei care doresc să călătorească în Sri Lanka

Viza se poate obține online (eta.gov.lk) sau direct la aeroport (nu uitati să completați și un formular tipizat înainte de a intra la punctul de control al pașapoartelor, chiar dacă ați ați primit confirmarea online, uneori vi se oferă în avion).

Biletul de tren trebuie păstrat, la ieșirea din anumite gări acesta trebuie predat. E din acela cartonat, cum exista în Romănia acum xx ani. Biletul e foarte ieftin (cam un 1.1 euro la clasa a doua pentru 150 km)
În Sri Lanka soarele răsare de la est și apune la vest.
Nu e necesar să aveți un adaptor pentru priză, puteți utiliza direct ștecherele din România, totul este să aveși o mică tijă pentru a debloca priza, nu e nevoie de o îndemânare specială dacă utilizați pentru asta un alt ștecher.
Mori cu zile pe trecerea de pietoni dacă nu te uiți de 50 de ori în stânga și de tot atătea ori în dreapta. Când te-ai hotărît să treci ai grijă să nu faci miscări bruște dacă te-ai trezit cu câteva zeci de tuc tucuri sau motociclete prin jur; te vor ocoli ei. Ai grijă la occidentalii care conduc motociclete închiriate, ei nu au abilitatea localnicilor de a se strecura, de a se opri și de a demara pe cm pătrat.
Varanii nu sunt periculoși, cel mult pot doar să te muște și să te mănânce dacă ai devenit vulnerabil, dar trebuie avut mare grijă la cei care au niște puncte gălbui, sunt veninoși și mușcătura lor este foarte dureroasă.

Valuri oceanului sunt foarte puternice, o poți merli ușor, e bine să te uiți în stânga-dreapta să mai fie cineva lângă tine.
Să nu te speli pe mâini în apa râurilor murdare și să nu-ți faci nevoile pe malul lor; devii foarte vulnerabil în aceste poziții și poți fi înhățat de un crocodil.
Dacă alegi să locuiești la o gazdă atunci e bine să știi că aceasta va încerca în prima zi să-ți vândă diverse produse (perne cu proprietăți terapeutice, apă) sau servicii (închiriere scutere, mers la văzut balene, snorkeling, scuba diving orice se poate face prin zonă) șamd E bine să fii amabil, dar precaut, dacă dorești să îți optimizezi costurile, deși e puțin probabil să te țepuiască
Oamenii sunt calmi, tăcuți, te privesc discret când treci pe lângă ei și așteaptă să-i privești și să-i saluți pentru a-ți întoarce salutul cu un zâmbet.
Până acum 10 ani a fost război civil, centura cu explozibili a atentatorilor sinucigași a fost „brevetată” aici și nu în Orientul mijlociu, cum multă lume își închipuie.

Animale
În orașe vei întâlni frecvent veverițe (nicio casă fără veverița ei), maimuțe (vin seara și pleacă dimineața, oric elocalni are o praștie și câteva pietre la îndemțnă pentru a le alunga), varani (timizi, dar care îti pot mânca puii și pisica cât ai zice pește).
Elefanții sunt doar în zone speciale: parcuri naționale, rezervații (unde pot fi folosiți si pentru divertisment).
Lei, leoparzi doar în anumite rezervații.
Cobre am văzut doar la persoane care oferă contra cost posibilitatea de a face fotografii.
Balenele pot fi văzute dacă faci o scurtă călatorie cu o corabie din Mirissa