Aeroportul din Negombo (near Colombo), 20 decembrie
În sfârșit am revenit în Șri Lanka! Am coborât din avion în Negombo, am trecut de punctul de control al pașapoartelor unde, după aplicarea vizei, funcționarul mi-a zâmbit cum numai oamenii din această parte a lumii știu să zâmbească, am schimbat 200 de euro la una din casele de schimb valutar concurente oligopolic care aveau toate același curs cum numai în aeroporturi îl poți găsi, mi-am achiziționat un SIM cu câteva minute internaționale, mai multe naționale plus 9Gb acces la internet (4Gb ziua, 5Gb noaptea) și, înainte de a părăsi aeroportul am căutat să iau contact încă de pe aici cu spiritul Șri Lankăi.
Am vizitat niște magazine, am căscat gura la hostess-ele îmbrăcate în Crăciunițe și la mai toți oamenii din jur, am intrat într-o patiserie cu puține opțiuni mai mult de curiozitate și într-o toaletă de nevoie, iar în final m-am așezat pentru 20 minute pentru a urmări împreună cu localnicii adormiți pe scaune programul tv de pe niște ecrane de mărime obișnuite.
M-am bucurat, însă fără a fi uimit, că 2 dintre cele 3 clipuri vizualizate erau deja în playlist-ul meu de pe youtube, una dintre ele fiind favorita mea, ilustrând prin optimismul și candoarea muzicii și coregrafiei cel mai bine spiritul majorității oamenilor din Șri Lanka.
Când am simțit că m-am încărcat suficient de mult cu energia acestor locuri și oameni am pornit spre ieșire unde un funcționar în uniformă, văzându-mă dezorientat a trimis pe cineva să mă conducă până într-un punct de unde se putea vedea stația de autobuz. Imediat am fost luat în primire și tracasat de un tânăr localnic care s-a oferit să mă ducă cu taxi-ul oriunde doresc în Șri Lanka. Prețul pentru destinația mea coboară fulminant pe măsură ce timpul trece și distanța față de statia de autobuz se micșorează. Nu reușesc să văd autobuzul, dar zăresc o persoană mai matură cu ochelari care mă studiază, părând a dori să mă ajute, dar nu înainte de a se asigura că sunt total dezinteresat de serviciile de transport ale băiatului de lângă mine. Așa că imediat ce mă apropii de el îmi face semn să mă așez și astfel aflu că autobuzul pe ruta Negombo-Colombo este de fapt microbuzul aflat la nici 5 metri în fața mea, pe geam având o placă cu numărul de linie.
Mă așez pe pe partea stângă, pe rândul cu un singur scauna și încerc să leg o banală conversație cu un cuplu, probabil soț și soție, aflat pe scaunele din partea dreaptă atât din dorința de a profita de ocazia de a discuta cu oameni obișnuiți cât și din considentul mult mai pragmatic de a nu adormi, în ultimele 60 de ore am avut parte de maxim 6 ore de somn, noaptea de dinainte fiindu-mi compromisă de arhitectul sud-african Siya din camera mea de la hostelul din Dubai care a ținut ca sunetul notificărilor din smartphone-ul lui să poată fi auzit din zgârienori-ul de vis-a-vis. Și cum primea câte una la 10-15 minute…
Nu am timp prea mult de conversație cu aceștia fiindcă înainte de plecare taxatorul îmi oferă locul nababului, loc situat în față, în partea stângă, clar departajat de restul rândurilor din spate. După înfățișare era evident că sunt singurul turist din microbuz și că dorește să fiu privilegiat și de a avea o experiență deosebită încă din primele ore în care le vizitez țara. La fel și șoferul este foarte prietenos: văzând că fac fotografii aprinde luminile la fiecare oprire, ba chiar o prelungește până se asigură că am terminat de pozat și filmat, iar la un moment dat îmi oferă mâncarea lui. Sunt vegetarian, nu șiu ce este în caserola lui în care-și bagă degetele din când în când așa că mă văd nevoit să îl refuz politicos încercând să zâmbesc.
După peste o oră si 20 minute, necesare parcurgerii acelui drum de 29 de km, ne oprim și mă pregătesc să cobor printre ultimii, oferindu-le 500 de rupii pentru confortul și extraserviciile oferite, presupunând că în mod normal prețul ar trebui să fie în jur de 50-150 de rupii.
Brusc taxatorul are o sclipire în ochi ca o reflexie a unui gând ce tocmai i-a străfulgerat mintea.
– Un mergeți, Sir?
– La gară, doresc să iau trenul spre Mirissa.
– Trebuie să rămâneți în autobuz, Sir! spune el proțăpindu-se în fața mea în timp ce coboră ultimii 4 localnici și șoferul asista pasiv la discuție în partea mea dreaptă.
– Să mergem îi zice acesta șoferului inchizând ușa și acesta a pornit microbuzul în ritm șrilankez.
Deja îmi treceau prin minte toate poveștile cu turiștii jefuiți, bătuți și omorâți prin Mexic, Brazilia & Co când au rămas singuri în autobuz la capăt de linie, aveam grijă să nu stau cu spatele la vreunul dintre ei și eram pregătit să-mi vând scump pielea: un pumn în figura șoferului și un picior în ceafa taxatorului (că era mai mititel și am elongatia bună) erau atent plănuite dacă ar veni vremea aceea.
După un km de mers am ajuns cu bine în fața gării din Colombo, au deschis ușa și au arătat cu mâna spre trenuri scoțând interjecții de tipul „Eeeeee!!!! Este??? Esteeeee!!!”, iar eu am răsuflat relaxat. Au ținut să precizeze că mă mai costă totul 800 de rupii, iar prima mea tendință a fost să negociez. Clar deja eram de-al locului. Dar pentru 800 de rupii șrilankeze cu totul… parcă cred că a meritat toată povestea.
Și poate că aici s-ar fi încheiat totul ce merita povestit dacă în gară nu m-aș fi întâlnit cu acel cuplu din autobuz. Pe el îl cheamă Osman, e din Galle, o regiune în care pot fi întâniți mulți musulmani. Soția lui este îmbrăcată într-o rochie de simplă de pânză care îi lasă dezvelite brațele, iar parul ei lung și negru îi coboară liber peste umeri și tocmai s-a întors din Arabia Saudită unde și-a vizitat fratele care lucrează acolo. Îmi arată pozele cu membrii familiei lor, cu peisaje din zona în care locuiesc, mă invită să îi vizitez, îl învăț pe el cum să acceseze Google Maps (dispăruse shortcut-ul de pe ecranul principal), schimbăm numere de telefon. Mă uit la biletele lor, costă 110 rupii (55 eurocenți) față de al meu de 220 rupii, mă mir de diferență, ei vor coborî înaintea mea, dar nu cu mult timp înainte. Când sosește trenul, ei se despart de mine spunându-mi să mă duc mai în față, unde sunt vagoanele de clasa a II-a, vagoane cu locuri foarte bune, ei având bilete la clasa a III-a.
Călătoria de 150km a fost lungă (>6 ore), dar plăcută, întregul drum, fiind pe marginea Oceanului Indian, a oferit în multe momente imagini splendide și am reușit să rămân treaz și datorită conversațiilor avute cu doi indieni (middle class, unul lucra în resurse umane și celălalt era colegul lui) veniți în vacanță, indieni cu care am împărțit zona de delimitare dintre două vagoane, deși am cumpărat cel mai scump bilet posibil nici nu s-a pus problema să am loc pe culoar, darmite pe vreun scaun. Oricum am stat foarte bine față de cum am văzut că „se mergea” pe un tren de lângă care părea, după aspect, că circula pe o rută mai puțin importantă.
După 4 zile, în seara zilei de 24 decembrie observ că am 5 apeluri pierdute de la Osman. Nu-l sun înapoi, iar pe 25 dimineața văd alt apel pierdut. Așa că îl apelez gândindu-mă cum să-l refuz/amân politicos dacă mă va invita la el. Îmi răspunde urându-mi „Happy Christmas”, scuzându-se că nu poate vorbi mai mult, fiind în drum spre serviciu.
Și astfel, într-o țară majoritar buddhistă, musulmanul Osman a fost singura persoană din viața mea care mi-a urat prin viu grai „Crăciun Fericit” la una dintre cele 2 mari sărbători ale religiei în care m-am născut.